Adolescenţii contemporani şi refugiul lor în lumea Internetului




Secolul XX a adus cu el multe inovaţii, relevaţii şi idei deseori şocante sau despre care fiinţa umană nu se simţea pregătită. Printre noutăţi, cea care, după părerea mea, a avut cel mai mare impact asupra controlului fluxului informaţional, este Internetul. Să nu uităm că informaţia are în zilele noastre şi valoare bancară.
După cum se ştie, Internetul a fost inventat sau descoperit în anul 1969 în cadrul Departamentului Apărării al guvernului american, în toiul aşa-numitului Război Rece, ca o modalitate de apărare împotriva atacurilor reale sau potenţiale puse la cale de fostul lagăr comunist. WWW-ul (world wide web) a fost inventat de britanicul Tim Berners-Lee, în Elveţia, în 1989. De atunci Internetul a devenit un univers separat de ceea ce numim noi realitate, un sac fără fund ce conţine informaţii despre orice, accesibile, în principiu, de oriunde, oricând şi – tot în principiu – de oricine.
Nu se poate spune că Internetul are numai efecte negative asupra individului postmodern şi existenţei dintre cele două milenii, căci cu ajutorul lui putem găsi informaţii importante, putem comunica cu cei dragi când nu dispunem de alte posibilităţi, putem scrie şi trimite SMS-uri, putem primi / trimite ilustrate sau vederi, imagini, scrisori electronice, putem realiza transferuri de bani, putem face afaceri, putem controla chiar si sateliţi. Dar toate acestea trebuiesc puse în balanţă cu efectele pe care Internetul le are asupra copiilor secolului XXI, numit şi secolul tehnologiei avansate, secolul “nano”, “ultra”, “micro” şi “hyper”. Secolul în care informaţia este la o distanţa de un “click”, mâncarea se cumpără gata gatită, oamenii zboară la viteze de peste 11,000 de kilometrii pe oră, iar clonarea nu mai aparţine domeniului science-fiction.
Nu se ştie exact cine a inventat chat-ul, blog-urile sau forum-urile, important este ce efect au avut ele asupra vieţii noastre şi asupra adolescenţilor.
Deşi Internetul este accesibil de ani buni, abia acum vreo 5 ani de zile şi-a arătat cu adevărat chipul şi in România. Puţini oameni auziseră de Internet în urmă cu 10 ani de zile, iar şi mai puţini îl şi văzuseră.
Internetul a luat amploare în România odată cu apariţia sălilor de reţele locale de calculatoare, săli care erau frecventate în special de copiii atraşi de multitudinea de jocuri PC. Aceste jocuri ofereau probabil o recompensă de adrenalină într-o viaţă ce-şi pierdea din farmec datorită tulburărilor şi fenomenelor sociale neclare ce domneau asupra societăţii de tranziţie.
Perioada în care sălile de calculatoare răsăreau parcă din pământ a fost punctul de curbură, punctul în care câteva firme din România s-au hotărât sa distribuie servicii de Internet. A fost un adevărat succes, deşi extinderea lumii virtuale a surclasat jocurile tradiţionale, producând modificări semnificative în gândirea şi comportamentul tinerilor. Dacă până atunci copiii se puteau juca doar pe reţeaua locală a sălii, cu numărul limitat de jucători, impus bineînţeles de numărul calculatoarelor din sală, acum ei puteau comunica cu sute sau chiar mii de jucători din întreaga lume. Acest lucru a avut un impact major asupra mentalităţii copiilor din vremea aceea, trebuie sa ne gândim la faptul că socializarea între copii începuse deja să dispară datorită consolelor pe televizor şi calculatorului. Aceştia preferau să joace un joc pe televizor, sau pe calculator, decât să se joace cu alţi copii. Ei erau «globali», dar nu mai aveau acces la individualitatea celorlalţi. Senzaţia de singurătate îi obliga să iasă afară, să comunice cu prietenii, însă putinţa de a intra sub pielea a en personaje reale sau mai puţin reale avea să schimbe şi acest aspect. Dacă până la apariţia Internetului, acea senzaţie de singurătate îi împingea pe copii să comunice, să se joace, dupa apariţia sa, acea senzaţie a scăzut mult în intensitate. Acum copiii puteau comunica cu alţi oamenii din jurul lumii, cu persoane virtuale, fără ca măcar să le vorbească. Puteau schimba păreri, idei, puteau găsi răspunsuri la întrebări fără să fie necesară consultarea unei cărţi, a unui prieten, a unui părinte sau a unui profesor. Ei vor fi descoperit oameni asemenea lor, cu aceleaşi concepţii, cu aceleasi ţeluri şi probleme, vor fi găsit resemnare în persoane pe care nici măcar nu le vor fi cunoscut şi ajutor în locuri pe care nici măcar nu le vor fi văzut. Astfel comunicarea interpersoanală directă devine perimată, secundară. Nici măcar comunicarea în sălile de Internet nu mai era 100% necesară. Un copil nu avea de făcut decât să se aşeze la un calculator şi să-şi plătească numărul de ore pe care avea să-l petreacă în faţa lui. Deja jocurile nu se mai ţineau între persoanele din sală, ci cu alte persoane din lume, deci comentariile şi conversaţiile prietenoase dintre persoanele din săli au început să dispară.
Copiii de atunci au devenit adolescenţi, cu problemele caracteristice ale vârstei, tensionaţi, dezechilibraţi emoţional, confuzi. Cum comunicarea interpersonală a suferit atât de mult în cadrul vieţii lor, când au avut nevoie de îndrumare, aceştia au căutat răspunsuri în singurul loc unde ştiau să-l caute, pe Internet.
Chat-urile, adevărate nuclee formate din mii de oameni virtuali ce se întânlesc să discute, au devenit locurile cele mai potrivite pentru adolescenţii dinspre sfârşitul secolului XX, de a găsi răspunsuri la întrebările ce îi măcinau.
Şi asa, s-a instaurat solitudinea: zeci de adolescenţi şi copii la un loc, strânşi într-o încăpere, cu căştile pe urechi şi ochii în monitoare, unul langă celălalt şi de fapt fiecare solitar, autoizolat într-o lume pe care o credeau aproape fanatic a fi cea mai bună posibilă. Fiecare comunicând cu altcineva din celălalt capăt al lumii.
Atât de mult s-a dezvoltat Internetul în viaţa adolescenţilor, încât şi-a impus şi un limbaj propriu, cu abrevierile sale, semnele sale de punctuaţie şi expresiile sale. Cu greu se poate vorbi acum de existenţa unei izoglose care să poată armoniza lumea virtuală cu cea reală, cuvintele internetiştilor tinzând spre transformarea în iniţiale, semne, coduri la care n-au acces decât membri.
Putem analiza această “epidemie” a fenomenului de comunicare prin intermediul Internetului, ca fiind o dependenţă faţă de sentimentul anonimatului. Faptul că fiecare persoană se poate ascunde în spatele anonimatului, fiecare poate să pretindă că are câţi ani vrea, că arată cum vrea, că este cum vrea şi cine visează să fie. Astfel, în lumea cyberspace-ului, fiecare îşi poate crea o imagine a sinelui aşa cum şi-o doreşte, şi poate discutând cu alţii, va ajunge să se vadă aşa cum se descrie, reuşind să evite situaţia în care ar trebui să se mulţumească cu ceea ce este în lumea reală. Iar în mentalitatea lumii în care trăim acum, acest lucru este mai mult decât bine primit. Peste tot, pe toate posturile de televiziune, la toate radiourile, pe toţi pereţii, vedem reclame care ne spun cum să trăim, cum să arătăm, cum să ne purtăm. Ni se spune ce anume ne lipseşte, de ce anume avem nevoie, cum trebuie să aratăm cool, ce şi cum să mâncăm şi ce maşină nouă ar trebui să aibă parte în viaţa noastră. La prima vedere, lumea virtuală oferă foarte multă libertate, dar din ce în ce mai puţină realitate existenţială.
Cum marea majoritate a oamenilor din România nu-şi va putea permite lucrurile oferite de reclame, se recurge la negararea fie şi temporară a sinelui, la negarea neîndeplinirii sau a ratării si astfel se adoptă un succes artificial. Acest succes nu-i ajută in lumea reală, dar îi face să se simtă mai bine, visând la lucrurile pe care ar putea să le aibă.
Această “epidemie” a crizei de socializare interumană a prins o amploare fără precedent acum, în zorii secolulului XXI.
Calculatoarele personale sunt mai multe ca niciodată şi se vând din ce în ce mai bine. Se afirmă că un calculator va deveni curând în casa omului un lucru mai obişnuit decât radioul sau televizorul. Sălile de calculatoare sunt mai pline ca niciodată, şi se înmulţesc neîntrerupt, deşi majoritatea oamenilor are calculator acasă. Iar socializarea directă între vârstele de 7 şi 20-23 de ani începe să se rezume doar la acele câteva ore petrecute la şcoală - facultate şi la comunicarea din ce în ce mai greoaie cu părinţii.
Copiii ce lipsesc de la şcoală pentru a se juca pe calculator, adolescenţi ce dorm cu capul pe tastatură prin sălile de Internet şi părinţi ignoranţi sau delăsători, prea orbi ca să observe fenomenul despărţirii unuia de toţi ceilalţi şi, în ultimă instanţă, de el însuşi, nu ştiu cum să reacţioneze fiindcă au crescut şi s-au format în cadrul unor altfel de valori, deseori opuse celor de acum. Toate acestea prefigurează un secol viitor care – deşi, culmea! – are tot mai mulţi oameni şi tot mai mult acces la informaţii, va fi mai lipsit de comunicare directă sau va fi dominat de o comunicare indirectă mai mult ca niciodată.

Bibliografie selectivă

McLuhan, Marshall. Mass-media sau mediul invizibil. – Bucureşti: Nemira, 1997.
Dinu, Mihai. Comunicarea. Repere fundamentale. – Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1999.
Bougnoux Daniel, La Communication contre l’information, Hachette, colecţia «Questions de société», Paris, 1995.
Briggs, Asa & Burke, Peter. Mass-media. O istorie socială. De la Gutenberg la Internet. – Iaşi:
________________________________________________
[1] Valentin Boboc, născut la 07 februarie 1987 la Bucureşti. First Certificate pentru limba engleză, British Council, 2003-2004. Foarte sociabil, prezentabil, politicos. Bun organizator, actionează bine sub stres. Student în anul II la Facultatea de Arte şi Ştiinţe, specializarea Comunicare şi Relaţii Publice din cadrul Universităţii de Ştiinţe şi Arte “Gheorghe Cristea”. Ilustraţia: @ V. Boboc, Relativitatea timpului.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu